Portocaliu

Azi sint portocalie. Nu datorita orientarii politice (desi recunosc ca am votat cu basescu, pentru ca desi e un scandalgiu, nu cred ca are concurenta in momentul asta). Nici pentru ca revista de nr trecut a fost portocalie (culoarea numarului de miine chiar acum se decide). Si nici pentru ca as fi fan orange (nu-s, desi m-am saturat de vodafone pina peste cap). Portocale n-am la mine, si nici nu m-am dat cu parfum de citrice.

Dar am manusi si ciorapi portocalii si cumva simt ca azi va fi prima zi de tipar in care vom pleca acasa (si revista va intra pe rotativa) mai devreme de miezul noptii. Deci sint optimista, cred ca asta incerc sa spun de fapt. Si nici cu faptul ca vine ziua mea n-are legatura. Bine, poate are un pic. :)

Am chef sa cumpar cadouri, sa le ascund prin casa vreo luna, apoi sa-mi petrec trei ore impachetindu-le si punind pe ele post-it-uri cu nume si dedicatii speciale. Sa-mi iau o zi libera si sa scotocesc prin second-handuri dupa nimicuri pentru mine. Sa periez Ciocolata 15 minute in sir (stiu sigur ca dupa minutul 3 va incepe sa bombane a frustrare). Uuuf, da, nu prea am avut timp de lucruri in ultimele doua luni. N-am mai mincat un papanas cu dulceata de vreo aproape un trimestru, clar ca-i grav.

Dar o sa fie tot mai bine, nu? Mai ales ca se pare ca iarna asta invat sa schiez. Aud ca treaba asta chiar face toti banii.

weekend plin de-a dat pe-afara

Vine si cu ceva recomandari. Fiti atenti:

De cind n-ati mai stat in Gara de Nord la o cafea si-o vorba cu o prietena buna? Nu astepta nimeni nici un tren. Pur si simplu acolo ne-a venit sa mergem. Recomand! E o viata acolo, ceva de speriat...

Restaurantul Perche No de pe bd Basarabia (vizavi de patinoarul national). Am mincat o lasagna cu peste si spanac absolut dementiala. 15 lei portia. Dementiala, am mai zis?

Apoi am mers la film. Cica thriller. Cutia. De groaza. Adica groaznic. Am scris despre el in revista, cu ciuda ca am dat 50 de lei pe bilete. deh, premiera simbata seara la mall. si eu trebuia sa vad o premiera sa fac cronica pentru revista. si-am ales cutia asta, care e cu siguranta cel mai prost film pe care l-am vazut in ultimii 5 ani. cameron diaz e oribila, joaca groaznic, sta sa plinga mai tot filmul, iar cind plinge o face jalnic, de tot plinsul. absurditati si stupizenii... va rog din suflet sa nu va pierdeti vremea cu aceasta penibilitate.

Duminica la matineu, film. Concertul, cu o invitatie de la Alomoda.ro (multumim, adriana). Filmul a fost divin, mi-am adus aminte de Trenul vietii, povesti cu eroi evrei, amuzant, relaxant, finalul pe un concert de vioara minunat. Un film tare frumos, mergeti cu incredere.

Cind ne-am intors de la film (si de la vot), acasa ne astepta ea.




Da, va recomand o masina de piine. Chiar daca nu mincati piine, ca nici eu nu maninc. Dar mirosul ala care ramine in casa 24 de ore, de piine abia scoasa din vatra, merita toti banii. Care nici nu-s multi, daca te gindesti ca doar torni chestii in ea si in 3 ore iti creste in casa o piine coapta, durdulie asa, si excelenta la gust. A mea e cadou de craciun pentru bunicii mei, si a costat 270 de lei.

Seara am fost la premiera la teatru. Closer, la Teatrul Foarte Mic. Da, acelasi scenariu ca si in filmul cu Clive Owen, Natalie Portman, Jude Law si Julia Roberts. Prea asemanator teatrul cu filmul. Cred ca se putea juca mai mult regizoarea. Totusi, placut. S-a adormit in sala. :D

Dupa teatru ne-am dus la ceainaria noastra. Pe care nici acum nu stiu cum o cheama. Nu e nimic special, bun sau frumos acolo. Dar cind am intrat ni s-au taiat picioarele. Exact ca acum un an. Nu va mai spun ce-am facut in continuare, desi va recomand sa faceti si voi la fel. :)

Dovada ca se poate (video)

Azi se implineste un an de cind ne-am vazut prima oara.

Tot miine se implinesc si (aproape) 4 luni de la nunta noastra.

Pe scurt, a fost asa: in noiembrie el a pus un comentariu aici pe blog, o vreme doar ne-am scris, dar asta nu ne-a impiedicat sa ne dam foc la calciie, apoi ne-am si vazut, la o carte si-un ceai, inainte de sfirsitul anului m-a cerut, instantaneu i-am spus da, in iulie am facut nunta, acum sintem... o familie. Una foarte compacta, chiar daca inca derutata de viteza cu care ni s-au transformat vietile.

Stiti vorba aia de la finele basmelor? Aia cu "si-au trait fericiti pina la adinci batrineti"? Ei bine, noi traim fericiti acum ca si cum am fi trait fericiti o viata intreaga. Si fiecare zi e o bucurie dintr-aia care te face sa plingi de teama ca o sa mori inainte sa apuci sa-ti dai seama cit de norocos esti. Si zilele iti par prea scurte si prea putine, oricit de multe si de lungi ar fi.

Pentru ca ati vrut povestea noastra, si ea e prea mare sa incapa pe un ecran, va arat filmul pe care l-am proiectat la nunta noastra, filmul in care explicam scurt, cu soundtrack cu tot, cum de s-a ajuns de la nimic la complet in doar citeva luni. Ultima secunda din clip e esentiala!

Nu-i vreo opera de arta, e doar o joaca de oameni indragostiti, asa ca fiti indulgenti. Si trageti invataminte, desigur! :)





asta e numai pentru tine: te iubesc

Efect 30: Marele fîs

Marele prag. Varsta aceea. Prefixul ala care se schimba. Etapa urmatoare in viata. Maaaarea chestie cu prilejul careia e musai fie sa te deprimi, fie sa infloresti, fie sa te mariti sau sa ramii insarcinata, sau macar sa dai o petrecere monstruoasa, la care sa curga sampania in fintini si sa-ti cinte ploiesteanu la ureche pina ti se prajesc creierii.

O sa ma iertati daca mie nu-mi tresare nici un muschi la gindul ca peste citeva zile fac 30 de ani. Nici nu ma bucura, nici nu ma intristeaza, nici macar nu simt nevoia sa ma gindesc la asta. Sigur ca ma simt altfel ca anul trecut, dar nu e pentru ca se schimba o cifra in alta, ci pentru ca anul asta sint in alt loc decit eram anul trecut.

Singura chestie care e altfel de ziua mea anul asta e ca nu am chef de scandal. Cam de cind am absolvit gradinita ma pregatesc de ziua mea cu multe saptamini inainte. Anunt pe toata lumea data dezmatului, fac lista de cumparaturi, imi iau o palarie special pentru ziua cu pricina, imi incarc bine bateria la telefon si astept sa ma simt buricul pamintului. Si ies, dansez, beau, maninc, vorbesc tare, string pungile de cadouri la piept si le desfac pe toate la sfirsit, cind ramin singura. Trag de ziua mea ca de o guma de mestecat pe care-o flencani pina se transforma intr-un cauciuc tare.

Anul asta e primul in care nu vreau decit sa stau. Si nu e pentru ca implinesc ceva cu 3 in loc de ceva cu 2, ca pina acum, ci pentru ca sint obosita. Si simt cumva ca asa e potrivit acum. Ca nu mai am nevoie de circ sa ma simt centrul universului.

Deci nah, va poftesc sa va oripilati. Nu fac nimic in ziua in care implinesc maaaarele 30. Ma rog, ajuta la lipsa de chef si faptul ca 1 decembrie pica anul asta marti, iar martea e zi lunga la redactie. Nu prea am cum sa ma simt buricul pamintului in conditiile astea, nu? Sau ma rog, as putea, daca admitem ca e vorba despre un buric greu incercat.

PS: Daca sinteti in Bucuresti in simbata de 28 noiembrie si vreti sa ne vedem la un vin fiert si-o placinta cu mere, dati-mi un semn pe email. Sa stiu cite tavi bag la cuptor.

Lehamite

Cam asta mi-e acum. Pe linga somn, migrena, durere de spate, ceata pe creier, dupa 15 ore de munca urmate de patru ore de somn. Si ala agitat, cu vise si griji despre tipar, coperta, livrare, liste. Nu, nu sint doar obosita. Sint obosita si dezamagita.

Uneori ma intreb de ce fac asta. Si de cele mai multe ori in ultima vreme, n-am nici un raspuns sa-mi dau. Iar asta e periculos si trist.

Sper ca la voi e mai buna ziua asta. Mai ales ca inteleg c-avem si metrou. Ma pornesc si eu curind, desi, sincera sa fiu, nu-mi vine decit sa-mi string mai bine cordonul de la halat si sa ma asez la televizor cu picioarele pe-o perna grasa.

Despre oboseala

Sincer, n-o prea simt decit cind ma intind in pat dupa miezul noptii si simt cum imi trosneste spatele de tensiune.

Sigur ca ajuta mult cele 6 luni de boemie dintre joburi, inca-mi mai trag energia de acolo. Maninc ciocolata, beau mult ceai cu lamiie si... ma gindesc ca TREBUIE sa fac asta. Si merge. Pot sta in picioare aici, alerta, cu gindurile la mine, si 16 ore legate. Conduc safe pina acasa, ma descalt in hol, si abia apoi ma prabusesc. Si ma doare rau spatele, si simt cumva ca-mi fileaza neuronii de cite idei si ginduri se invalmasesc acolo. Imi iau cam o ora sa adorm. Pentru ca tot caut solutii sa optimizez, sa muncim mai rapid, mai bine, sa nu ne mai scape chestii.

M-ar ajuta cite-o cafea in cite-o pauza. Din pacate, n-am voie. Nici energizante. M-ar ajuta si cite-o tigara, asa m-as rupe de la calculator macar 5 minute. Stau fara sa ma ridic de-aici si cite 3-4 ore.

Nu simt oboseala. Poate e inca devreme. Poate pur si simplu imi place atit de mult ce fac incit pur si simplu nu conteaza.

PS: In America House nu livram pentru ca n-am primit acord de distributie, din pacate. Se gaseste insa in City Grill-ul de acolo, daca va ajuta cu ceva...

Ce-am invatat azi

Ca daca stai 3 ore cu ochii in exceluri, strada Ion Ghica ajunge sa se intersecteze cu Bd. Ghencea, chiar daca ele sint de fapt in cartiere diferite.
Daca te abtii sa faci pipi 3 ore, pina la urma iti trece. Nu de tot.
E foarte misto sa fii creativ. Din pacate, acum e mai important sa fac baze de date. Si sa le verific. Si-apoi verific daca le-am verificat bine.
Pot da 7 telefoane pe minut, pot fi politicoasa la fiecare dintre ele. Intr-o ora sint in stare sa ucid pe cineva cu miinile goale. Dar am verificat sute de adrese.
Cind plec de la munca la 8 seara, mama ma intreaba daca nu cumva mi-e rau de plec asa devreme. Deci stau cam mult la birou, pare-mi-se.
Daca raspund la telefon cu un zimbet scupltat pe fata, omul care ma suna are impresia ca-mi face placere ca m-a sunat. Si renunta sa-mi mai dea vesti proaste.
Ciini albi sint foarte prosti: ma latra cind intru in curte, chiar daca intru in curtea aia zilnic, de mai bine de o luna. D-aia prefer pisicile.
Unii oameni sint foarte inceti. Altii sint pur si simplu complet lipsiti de interes.
Fac un chec foarte bun, care tine de foame cel putin 3 ore si 45 de minute. Eu il fac, nu aia care sint lipstiti de interes.
Asa. Si inca una, de pe marginea patului. Cind ti-e foarte somn, cel mai bine e sa te duci sa te culci. Nu si cind abia ai ajuns acasa si pe aragaz iti bolboroseste oala cu fasole si afumatura. Asa, in general ziceam.

Miine e ziua dinainte de ziua in care intram la tipar a doua oara. De data asta mai bine.

Pai uite cine ma cred

De cind s-a lansat revista, citesc tot felul de comentarii despre ea si despre noi, cei care-o facem. Si-o iau personal, ca deh, sint si eu om. Asadar, imi cer si-mi dau drept la replica. Si zic asa:

Oameni buni (si aici ii includ si pe oamenii rai care n-au nimic constructiv de zis, de fapt, mi se pare ca n-au nimic de zis, doar cotcodacesc aiurea ca sa-si picanterizeze putin ziua), ca sa faci o revista misto de timp liber nu trebuie sa fi absolvit o facultate de analiza a timpului liber. Ca sa bati Bucurestiul si sa spui "da, fratilor, expozitia asta e de vazut", sau "in bodega aia fetele de masa se spala doar de ziua patronului si vinul are gust de canal" nu trebuie sa ai patalama de recenzor la mina. Sa scrii cinstit despre ce ti-a placut sa faci, sa maninci, sa asculti, sa vezi sau sa bei nu necesita ateliere practice de facut recomandari. Sigur ca trebuie sa stii sa scrii. Sa stii sa fii onest, sincer. Sa nu te prostituezi pentru niste euro veniti pe sub masa de la un client.

Sigur ca recomandarile sint subiective. Nu pretinde nimeni altceva. De fapt, asta le si face valoroase. Cum ar fi sa ne propunem sa fim cu totii obiectivi, tot timpul? Ne-am sinucide toti din plictiseala si din fustrare ca nu ne putem exprima liber.

Nu pretind credibilitate din prima, nici macar din a doua. Dar la un moment dat in timp, cind ciorbele pe care vi le laud si teatrele de care va povestesc va vor fi convins in procent covarsitor, sau dimpotriva, cind ciolanul pe care-l ridic in slavi vi se asterne sleit pe masa, iar filmul care mi-a umplut mie seara pe voi v-a adormit in scaun, atunci primesc cu mare drag comentarii.

Daca tot ce aveti la voi acum e insa e o revista complet noua, cu niste cuvinte deloc obiective, dar 100% cinstite in ea, nu va aruncati sa spuneti ca e la fel cu altele, ca e prea groasa sau prea subtire, prea de toamna sau prea color. Dati-i o sansa intai, apoi luati-o din nou din stand sau ignorati-o. Gusturile au milioane de culori si nu pretind ca stiu sa le vad si sa desenez cu toate.
Ce stiu sigur e ca vreau ca bucurestenii atit de inghesuiti de orasul asta comunist si obositor sa profite la maximum de ce se intimpla bun aici. Si slava domnului, se intimpla si lucruri bune. Unele-s cu mamaliga, altele cu sos de gogosari sau cu dulceata de fructe de padure, altele se ascund in fabrici dezafectate, in subsoluri cu muzica de gherila, prin parcuri, pe cladiri si pe linga ele...

Cam asta. Acum ma mut intr-un word sa-mi scriu editorialul pentru numarul doi. Care e despre cum te distrezi daca ai insomnii. Si despre ceva bun de mincare, cu cartofi la cuptor, bacon prajit si ardei iute. Sa va bucurati de duminica asta, ca miine iar e luni si-si bat altii joc de timpul nostru liber! :)

Zile si nopti editia de Bucuresti. Exista!

Gata dragilor, cum speram, ma astepta pe birou! Calda, lucioasa, grasa si frumoasa. N-arata rau deloc, miorase frumos a cerneala proaspata si creieri arsi, si se misca binisor, zic eu. Astept pareri.

Unde exista ea? Tocmai se imprastie prin Bucuresti, prin centre de birouri, malluri, cinematografe, restaurante, teatre, muzee, centre culturale. Si la mine-n birou. Duc si acasa citeva, daca vreti vi la impart cu placere in weekend. Aaaah, ca tare frumusica mai e. Si asa,bine informata, frumos organizata, tiparita corespunzator. Da' si muncita, nene....

O simt ca pe primul copil zamislit de mine. Multumesc si restului de mame, tati si moase care-au pierdut nopti la birou, in durerile facerii. :) Excellent job, guys, ma inclin! Si va doresc somn usor in continuare!

(ma) Predau

Pe scurt, despre ce face un redactor sef de revista saptaminala in ziua intrarii revistei la tipar:
- stabileste reguli de corectura
- urmareste operarea corecturilor de text
- lungeste/scurteaza texte (in citeva secunde, ca timpul e pretios)
- verifica machete
- cauta si verifica poze
- urmareste creditele foto (fiecare poza sa aiba pe ea sursa exacta)
- monitorizeaza layout
- regleaza sumarul si toate trimiterile in interiorul revistei (citeva zeci)
- face texte de machete
- rescrie titluri, sapouri, texte de poze
- scrie comunicate de presa/stiri despre lansarea revistei
- suna la teatre si muzee pentru a asigura distributia revistei
- decide ce evenimente ies din liste cind nu mai e loc (cel mai greu e cind am de ales intre un teatru si-un balet)
- suceste si invirteste machete si rubrici ca sa se potriveasca totul in cele 100 de pagini
- raspunde la mailuri urgente
- re/face contracte de parteneriat
- trimite partenerilor sigla revistei (obligatoriu varianta corecta, care se schimba o data pe ora)
- trimite PDF-uri cu revista consultantilor de publishing spre aprobare
- opereaza schimbarile sugerate de consultanti, apoi reia potriveala in pagini, corectura, verificarea
- face textul de coperta
- trimite PDf-uri clientilor pentru BT
- cauta ore si adrese pentru evenimentele din liste care-au fost neatent culese
- suna la bunica sa vada cum se simte (s-a internat azi noaptea cu piatra la rinichi)
- scrie pe blog despre toate astea
- se gindeste cum toate de mai sus se vor repeta in FIECARE zi de miercuri
- se roaga sa nu scape vreo duma majora (sau ma rog, cel putin nu in primul numar)
- trage de oameni sa nu adoarma, sa nu plinga, sa nu fuga spre lumi mai bune
- raspunde cu "Sigur, se rezolva imediat!" la orice solicitare a clientilor, managerilor sau consultantilor. Apoi rezolva imediat.
- nu maninca, nu prea bea, vorbeste mult, se invirte si spera sa nu se rastoarne de la prea multa viteza.

Extazul de 30 de minute. Plus cit de mult urasc...

... sa astept. Mai tare decit sa fiu injurata, umilita, ingorata. Dap, mi-e clar, asteptarea ma termina psihic. Pentru ca n-am nici un control. Pot doar sa stau. Si sttttaaaaaaaaaaaaaaaau. Incerc sa fac alte chestii, unele chiar imi ies, dar nu pot ingora starea de fapt. Si anume ca eu astept. Stau dupa altii. Pe care fie-i doare in... nas de urgenta mea, fie au uitat cu totul, fie chiar au alte lucruri mai importante si mai urgente de facut inainte sa-mi rezolve mie asteptarea.

Scriu asta pentru ca, evident, acum astept. Si tot astept de citeva ore bune. Ceva ce nu vine de la cineva care nu raspunde la emailuri si care nu are mobil. Iar fixul nu i-l stiu. Si nici nu pot sa-l aflu. La un moment dat o sa pun asteptarea in cui si-o sa merg mai departe cu restul sistemului, si fix la o secunda dupa ce va fi prea tirziu, voi vedea in coltul din dreapta jos al ecranului iconul de mesaj nou, si in mesajul cel nou se va afla ceea ce eu astept aici de ore bune si ce-am incetat sa mai astept fix cu o secunda inainte sa vina.

Acestea fiind zise, imi cer scuze ca v-am facut sa asteptati atitea zile dezlegarea misterului cu extazul de 30 de minute. Cineva a fost chiar foarte aproape de solutie. Dap, e ciolanul afumat, cu varza calita. Si mamaliga. Detalii despre intilnirea mea cu dinsul va dau joi. Ah, o fac din nou, nu? La naiba, nu ma pot abtine. Nici de la ciolan, nici de la joaca.

Ma duc sa mai astept o vreme. 5 minute. Dupa aia gata.

LE: Nah, ca intre timp a venit. Acum astept altceva. :D

Ce-i mai important acum?

Zilele astea, in care alerg ca nebuna de acasa la birou, in birou de la un departament la altul, in departamente de la un om la altul, pentru ca toti ma striga si ma cheama, in drum spre casa de la un peron la altul, si acasa dintr-o camera in alta, sa mai scriu ceva, sa mai pun o soseta la loc, sa mai astern ceva mincare intr-o casoleta de sotz sau ceva boabe intr-un castron de pisica... Zilele astea ma gindesc la ce e mai important pentru mine. La cit muncesc, poate veti sari sa concluzionati ca jobul, banii sau cariera. Si nu-i asa.

Important e ce am acasa. Nu, nu sifonierul cu rochii si nici stenderul de cercei. Ci omul bun care ma asteapta seara cu cuptorul aprins, sa nu-mi fie frig cind ajung tirziu.

Urmeaza la egalitate oamenii dragi de acasa, animalul de ciocolata care-mi lasa par in laptop, o prietena buna cu un copil blond si cret.

Urmeaza apoi alti oameni, multi, care-mi sint dragi chiar daca nu-i cunosc prea bine, pe unii chiar deloc. Foarte aproape in clasament se tin lucrurile bune de mincat, mai ales dulciurile. Si mersul cu avionul spre locuri noi. Si, poate, in curand, ski-ul.

Abia spre finalul foii de jurnal vine cariera, care e o chestie pe care n-o inteleg foarte bine. Stiu ca e ceva legat de job, dar mi se pare o chestie prea pe termen lung s-o pot aplica vietii mele. Imi place sa muncesc, sint serioasa, dar n-as renunta la cele de mai sus de dragul unui job, oricare ar fi el. Cind o sa simt ca serviciul imi inghite tot restul vietii, o sa iau pauza.

Iar banii... atita vreme cit imi permit chiria, rata la masina, un fond mic pentru mincare buna si poate ceva cadouri pt oamenii dragi, sint multumita. N-am fost bogata nicioodata si nici nu cred sa devin vreodata, ba chiar mi-a zis astroloaga sa nu ma aastept sa primesc vreo suma de bani nemuncita. Deci zero mosteniri, loto, bani cistigati la remi! Nimic.

Gata. Curind, facem loc altor lucruri importante, cum ar fi chestiuni mici si mucoase care fac multa galagie si dezordine. :D Pina atunci insa, astea ar fi prioritatile mele. La voi cum sta topul?

Am zi grea azi, dar promit sa stau si cu voi macar putin.

Eu de ce

... oare am primit de la (pe atunci) un necunoscut o cutie de televizor plina cu bomboane cu midgale, napolitana subtire si fulgi de nuca de cocos?

Acum exact un an, am postat un rind de text in care practic cerseam asa, in neant, dulciuri albe. Vazusem o reclama la TV si visam cu ochii deschisi ca ma strecor in pielea frumoasei blonde care primeste cadou de la un admirator secret sute de bomboane anonime. E sub postul acela un comentariu. O intrebare. Prima. Dupa ea au urmat altele, tot mai serioase, toate cu raspunsuri care mai de care mai de-viata-schimbatoare.

Mai curind decit ma asteptam am primit nu doar cutia de televizor plina cu bomboane, ci si:
- cea mai fantastica dragoste dintre toate, fabuloasa si dureros de umana in acelasi timp,
- un om pe care-l iubesc pina la halul in care ma doare in inima,
- o viata noua, absolut fabuloasa, si
- convingerea ca si cele mai exagerate vise se implinesc, daca ai curajul sa le pretinzi adevarate.

Doamne, ce an am avut! Inca am momente in care ma gindesc ca sint neverosimil de norocoasa.

Ce-am mai terminat intre timp

Am terminat saptamina asta. Mi-am terminat de impletit patura, miine o iau cu mine la munte sa-i fac un drive test. Un warm-test, de fapt. Am lucrat la ea citeva seri. Chiar e gata, mare, moale, hand-made by me. :D

Sint multumita de ce-am realizat. Nu doar cu patura, ci si cu mine. Cu vorbele mele. Am scris mult saptamina asta. Despre mincare, despre restaurante, concerte, expozitii. Am botezat rubrici, editoriale, am ales poze, am lungit si-am scurtat texte, am paginat zeci de pagini in excel, am corectat si-am revizuit, am cautat si-am gasit oameni, am stat pina tirziu, am luat pauze putine si rare, am mincat si mai putin, am dormit pe apucate, cu gindul la ce ma asteapta a doua zi la munca.

Imi place adrenalina asta, imi place ce se aduna acolo in paginile alea colorate. Abia astept sa pun mina pe revista. Sa ating coperta, sa pipai titlul si fiecare pagina in parte, sa ma tem de scapari, de greseli, sa nu dorm in noaptea tiparului de emotie, sa aleg joi dimineata la birou sa vad ce-a iesit, apoi sa vad ce zice lumea despre ce-am facut noi impreuna acolo, in doar citeva zile.

Miine imi dau pauza. Plec la munte, cu patura cu tot, fara laptop, cu ceva cadouri, camera foto cu tot cu obiectivele dumneaei, si acolo mai dau o tura pe la castel, imi iau caciula cu urechi, mai maninc un kurtos d-ala cu nuca, stau la soare si... cam atit.

Duminica va povestesc in detaliu despre dezmatul ala de 30 de minute. Pina atunci, va rog, chiar insist, sa va tineti la caldura, unii linga altii, lipiti, sa va cumparati manusi de lina, sa ascultati de mamele voastre, sa nu iesiti din casa fara caciula, sa mincati tot din farfurie, ca sa va gasesc sanatosi si bucurosi cind ma intorc. Urmeaza o saptamina tare grea. O sa am nevoie de galerie galagioasa, cu miini lungi si bannere cu incurajari.

Restart

E clar. Cel mai frustrat te simti atunci cind plingi de frustrare. De neputinta. Cind stii ca toata lumea in jurul tau are dreptate, si tu ai, de fapt nici macar nu e vorba despre dreptate, si cu toate astea nu iese treaba. Placinta, excelul, mamaliga, proiectul, stirea, fotografia, orice. Si iti vine sa mori si sa te nasti din nou in alta parte, unde macar poti sa-ti strigi neputinta, poti sa faci ceva cu ea, s-o reciclezi, s-o topesti si s-o transformi in altceva, nu stiu, in ceva care nu te face sa plingi de frustrare.

Nu ca mi s-ar fi intimplat mie. Noooo, nici vorba. Doar ma gindeam si eu asa, dupa ce mi-a povestit o prietena...